AlexandruTocilescu (regizor): "Scrisoare cãtre tara mea"Nu-mi iubesc tara . Trebuie sã fie asa, din moment ce nu-mi vine decît sã vorbesc urît despre ea.
Sã-i spun vorbe grele în fiecare orã, în fiecare dimineatã, cînd întîrzii cît pot de mult întîlnirea cu oamenii, locurile, serviciile, televiziunea, pîinea, mirosurile, masinile, culorile, limba ei. Am obosit de tara asta. Am obosit de tara în care cei care conduc mã cred prost si-mi spun "omul simplu, de pe stradã", omul cãruia se simt datori sã-i explice cum stau treburile, într-un limbaj gîngav, analfabet, ca acela folosit de adultii inculti, pentru a rãspunde gîngurelilor unui bebelus. Am obosit de tara în care nimic nu este ceea ce pare: un site colorat cu multe promisiuni al unei grãdinite private e doar un paravan în spatele cãruia se aflã o clãdire care-i adãposteste pe prescolari de ploaie cît timp pãrintii se aflã la serviciu (altfel, educatoarele îsi roagã colegele de breaslã mai norocoase, de la alte grãdinite, sã fure plastilinã si creioane).
Avocatul care-mi promite cã va cîstiga procesul n-are niciodatã chitantier pentru banii pe care-i dau si nici argumente în instantã. Nici sefa firmei de recrutare nu-mi dã chitantã pe banii primiti, pe care i-am dat sotului ei, venit la întîlnire în trening, într-o stattie de autobuz. Atunci s-a desfãsurat si ultima secventã de colaborare, fiindcã plata taxei n-a fost urmatã de nici o invitatie la un interviu. Editura la care s-a angajat prietena mea, editurã foarte renumitã, scoate cãrti de filozofie de pensionar trist, de jucãtor de table fãrã noroc, si literaturã eroticã, pe lîngã care graffiti-urile din WC-urile si gãrile publice sînt suave declaratii de amor. Iar patronul te felicitã dacã ai reusit sã-i promovezi cãrtile doar printre cei sau, mai bine zis, cele cu care încã nu s-a culcat. Cã asa, ar fi putut s-o facã si el... Profesoara de francezã a nepotului meu miroase a vodcã, profesorul de religie nu-l lasã sã iasã în timpul orei sã facã pipi, iar cea de fizicã pleacã în Grecia din douã în douã sãptãmîni (plus în vacantele scolare). Redactia la care m-am angajat are douã birouri pentru redactori - unul pentru fãcut sex - si un art director care ilustreazã un articol despre cartea Golful francezului cu douã fotografii: una cu o lagunã si cea de-a doua cu un francez. Anonim. Adicã nu stim dacã e francez, dar are bucle pudrate de secol XVIII ºi zîmbeºte tîmp spre obiectiv. Fotografie pe care a schimbat-o, la insistenþele mele, multe, nãdusite, cu o imagine portocalie a unei corãbii în apus de soare. Pentru lagunã n-am mai avut suflu. Si nici pentru corabie. Redactorul-sef spune cã-i genial, cã face si art si e si director, cã numai el poate sã aplice, în Photoshop, ghiocei pe rochia vedetei si numai el poate sã ilustreze un reportaj despre copiii orfani cu un copil cu ursulet
n brate, si clipul Nokia - cu mîini înlãntuite. Din cauza lui, întreaga redactie si-a dat demisia. A rãmas doar redactorul-sef. Isteric si nefericit. Din cauza celor care au pregãtit o conspiratie împotriva lui.
Am obosit de tara care-mi spune cã orice sperantã are rãdãcini firave si cã orice optiune sincerã, onestã se dovedeste a fi cretinã. Am obosit ca din patru în patru ani sã aleg prost, împreunã cu alte 22 de milioane de locuitori, de oricare parte a baricadei am fi. Am obosit sã sper cã cel care se numeste sef de guvern sau presedinte de tarã sau mãcelar sau avocat sau cîntãret chiar se pricepe la ceea ce diploma, votul, discursul spun cã se pricepe.
Am obosit de tara care mã transformã în victimã sau complice. În victimã, fiindcã oricît de multe rele s-ar întîmpla în tara asta, oricît de multã coruptie ne-ar tãia rãsuflarea cu duhoarea ei, statul, legile, functionãrimea, judecãtorii, DNA-ul, Guvernul, Parlamentul par cu toate cã existã într-un univers diafan, paralel cu al nostru, din care aruncã, din cînd în cînd, o ocheadã cãtre noi, sã ne supravegheze. Sã ne certe cã n-avem rãbdare sã ajungã si la noi bunãstarea. Sã ne dojeneascã, cu glas de domnu' Trandafir acrit, pentru iresponsabilitatea cu care le cerem imposibilul, în conditiile unei mosteniri grele.
Am obosit sã fiu victima statului care mã furã la facturi, la impozite sau în justitie, victima patronilor care mã pot exclude din organigramã din trei tipete si douã semnãturi, victima politistilor care mã roagã sã nu reclam furtul din buzunare.
Orice protest este inutil. Orice gest de solidaritate, orice initiativã care m-ar putea transforma în cetãtean sau concetãtean, în membru al unei comunitãti rezidentiale sau al unei organizatii se fîsîie în fata privirilor nepãsãtoare, a replicilor de tipul "c'esti copil" sau "mã lasi?!" sau a celor care transformã initiativa în afacere profitabilã pentru ei ºi dezastruoasã pentru beneficiari. Iar renuntarea mã face complice cu cei care acceptã ca lucrurile sã meargã prost, din neputintã, din interes, din indiferentã.
Sînt complice, prin tãcere, cu toti impostorii, mincinosii, neisprãvitii, hotii, de care depind, într-un fel sau altul, în bãtãliile mele mãrunte, de zi cu zi.
Am obosit de tara unui singur televizor, a unui singur program în care se amestecã, de-a valma, senzuale cu securisti nejudecati, brãilence cu analisti obositi, discutii lãlîi despre salarii enorme, furt la facturã, poliþisti beti, judecãtori mituiti, ministri penali cu breaking news-uri împotriva cãrora tot românul motãie: învîrteli, bãscãlii, ogici, ciumace, anchete de doi si un sfert, morti de trei parale, incesturi de patru stele.
Am obosit sã aud sau sã citesc comentarii lungi, strivite de urã sau înmuiate de slugãrnicie, ale jurnalistilor obositi din presa româneascã. Am obosit de vorbe grele de prostie, nesimtire, ipocrizie, ineptii, vorbe care nu mai intereseazã pe nimeni, vorbe caraghioase, care-i transformã pe toti ciutacii, dumitrestii si morarii în bufoni disperati ai orelor tîrzii de televiziune.
Am obosit sã vãd societatea civilã, care face curat în universitãti si alegeri, înghesuitã pe liste de alegeri europarlamentare ale unui partid majoritar. Am obosit sã aud cã singurul lucru pe care-l avem de opus alegerii fiicei presedintelui în Parlamentul European este pluralul nefericit "succesuri". Am obosit sã vãd sustinãtori sinceri ai presedintelui, care vor salariu de jurnalist independent. Am obosit sã vãd jurnalisti independenti care devin guvernatori interesati. Am obosit sã-l aud pe ministrul Culturii þinînd-o langa cu explicatiile despre pleascã si iubire de presedinte.
Am obosit sã vãd reportaje cu oameni care mãnîncã din gunoaie, copii violati, preoti care tin liturghii erotice, pustile lui Michi Spagã (azi la putere iar), termopanele lui Adrian Nãstase, casa din Mihaileanu si Udrea, oameni care se împerecheazã cu oi, tãrani care taseazã pãmîntul cu obuze încã detonabile, pensionari care se strãduiesc sã prindã douã portii de sarmale de 1 Decembrie, tigãnci care-si aratã popoul politistilor, soferi beti, criminali filmati în circa de politie, înmormîntãri în direct,sicrie fotografiate cu mobilul, stiri animate despre ficatul de 20 de kilograme al unui cîntãret, oameni urcati pe cruci ca sã vadã mai bine groapa, cozile isterice de Sfînta Cuvioasa Paraschieva ºi de Izvorul Tãmãduirii, proteste pe marginea balconului sau a macaralei ºi comentariile profesionistilor care încep cu: "Ce efect poate sã aibã violul asupra unei fetite de 12 ani?".
Mã obosesc "profesionistii televiziunilor", chiar si fãrã comentarii. Fiindcã sînt aceiasi. Si apar des. Foarte des. În tara asta nu mai existã un psiholog cumsecade, un profesor eminent, un cîntãret talentat, un analist respectabil, un preot cu har, un poet înzestrat: toti devin vedete si, în clipa imediat urmãtoare, descoperã cã au vãzut idei. Despre orice altceva decît meseria pe care altfel ar fi putut s-o practice onest si din care sã aibã un venit regulat.
Mã obosesc emisiunile care-mi promit cã vor dezbate solutiile anti-crizã si în care invitaþi si moderatori ajung sã vorbeascã despre beregate, prostãnaci, caraghiosi, sobolani rozalii, lupta dintre fata presedintelui si intelectuali, despre insinuãrile cutãrui senator, despre sforãitul din Parlament al nu stiu cãrui deputat, despre nepoate de senatoare care sînt de fapt amante de ministri. Am obosit sãsvãd fete lungi de jurnalisti care anuntã, cu acelasi ton grav, de început de apocalipsã, si cã se mãresc facturile, si cã s-a dus dracului rapita în Alexandria, si cã Mutu are tendonul rupt. Sau cã nu-l mai are deloc. Am obosit sã aud de miticã-de-la-ligã, nasu-sandu, meme-stoica, galactici, jucãtori-titrati, distractie-pe-cinste. Am obosit sã stiu cã din atîtea cazuri de malpraxis în medicinã, un singur doctor a fost condamnat pentru viol. Mã oboseste Mihaela Rãdulescu, si cei care o combat, si cei care o apãrã. Mã oboseste oricine comenteazã un film, o carte, un spectacol, mai departe de rude, prieteni sau pãrinti, fãrã sã poatã arãta vreun act, o diplomã, care sã-i confere acest drept. Am obosit sã mã tot întreb cine este cel sau cea care apare pe prima paginã a tuturor ziarelor, fãrã sã reusesc sã-mi amintesc vreo ispravã, bunã, rea, dar în orice caz extra-ordinarã, care sã merite mãcar efortul scanãrii fotografiei lor.
Am obosit sã vãd cã patroni de firme de salubrizare îsi dau cu pãrerea despre expozitii de artã, cã pe Wikipedia Mircea Badea este actor român, cã Monica Tatoiu are rãspuns pentru orice - de la încãlzirea globalã, la cum nu trebuie sã renunti la speranta de a avea orgasm. Am obosit ca, la douãzeci de ani de la Revolutie, sã-i înjur tot pe Iliescu, Nãstase, Vãcãroiu, Serban Mihãilescu, Viorel Hrebenciuc, Talpes, Mitrea, Vadim Tudor, Voiculescu, Adrian Pãunescu etc., iar cei de azi la putere scapa.
Am obosit, de fapt, sã nu am încredere în nimic si nimeni.
Am obosit sã scriu acest protest. Nu va folosi la nimic. M-am gîndit, la un moment dat, sã le cer oamenilor obositi ca si mine sã iasã în stradã. Dar am în fata ochilor imaginile filmate la diferite proteste: pancarte si lozinci analfabete, revendicãri haotice si isterice, fete tîmpe în fundal care transmit salutãri familiei, sindicalisti mîngîiati pe frunte de opozitie, trecãtori plictisiti si amintiri duioase despre concediile la mare din vremea fratilor Petreus si a Daciilor în rate.
Am obosit de tara în care nu se întîmplã nimic. De tara care m-a fãcut sã privesc cu lehamite drepturi la care am tînjit ani multi si grei în comunism. Mie, omului simplu de pe stradã, mi-e lehamite de dreptul meu de a vota. De dreptul de a fi informat. De dreptul de a protesta. De dreptul si obligatia de a-mi apãra tara . De dreptul de a mã asocia liber în partide politice, în sindicate, în patronate si în alte forme de asociere. De dreptul de a avea acces la tratamente corecte în spitale. De dreptul de a fi egal cu ceilalti români în fata justitiei.
De aceea spun cã nu-mi iubesc tara. Mi-a mai rãmas, totusi, un singur drept: acela de a circula liber în strãinãtate. De a emigra. Poate c-a venit timpul sã-l folosesc. Stiu bine cã nici acolo nu umblã cîinii cu covrigi în coadã. Sper doar ca acolo, într-o limbã strãinã si pe strãzi curate, sã am timp sã mi se facã dor de tara mea. "
Acest articol reprezintã într-o formã concisã si condensatã exact lucrurile pe care le gândim toti cei dezamãgiti, declarã invitatul Alexandru Tocilescu, care a mai adãugat cã media românescã e vinovatã pentru genocid cultural.
0 Response to
Trimiteți un comentariu