Câtă umilinţă poate suporta un premier
Guvernul Boc este imun la umilinţă. După ce timp de un an şi jumătate nu a făcut altceva decât să ne anunţe planuri îndrăzneţe de reformare a unui stat falimentar (nu numai în recesiune, ci oricând) noul ţel al executivului, noua lui măsură anticriză, este un nou acord cu FMI.
În primăvara anului trecut, românii au crezut că semnarea acordului prin care România a împrumutat 13 miliarde de euro de la Fond este actul suprem de umilinţă, de recunoaştere a incapacităţii cronice a oricărui guvern din istoria recentă a României de a aşeza economia pe un făgaş sănătos. Guvernul Boc s-a gândit însă că românii au greşit şi ţine morţiş să le dovedească faptul că există umilinţe şi mai mari, chiar şi prin simplul fapt că ia în considerare semnarea unui nou acord, în condiţiile în care nu a fost în stare să-l respecte nici pe cel de acum.
Dacă în favoarea acordului de anul trecut există argumente, pentru încă unul, tot pe principiul "nu putem, ajutaţi-ne voi", nu mai există nici unul. Acordul din 2009 a fost necesar pentru a umple vistieria BNR cu suficienţi bani pentru a speria orice speculator dornic să facă profit din slăbiciunea leului, reprezentantul de marcă al unei economii prost-crescute. Şi a funcţionat. Cursul a fost stabil. Prin acordul de anul trecut, FMI nu numai că ne-a arătat, de parcă ar fi fost nevoie, care sunt problemele statului român, ci a venit şi cu propuneri în acest sens: legea pensiilor, a salarizării unitare şi a responsabilităţii fiscale. Ca un bonus la toate acestea, Fondul a convins cele mai mari bănci europene să nu-şi retragă din România miliardele de euro acordate până acum fiicelor de la Bucureşti.
Ce a făcut guvernul? A pus batista pe ţambal şi nu a redus numărul de bugetari şi nici nu a implementat legea pensiilor, a responsabilităţii fiscale şi a salarizării unitare, aşa cum era prevăzut în acord. A avut însă grijă să cosmetizeze deficitul bugetar, şi aşa peste limita impusă de FMI, folosindu-se de arierate, adică obligând mediul privat să ajute pe datorie şi încercând să păcălească economiştii că statul şi-a redus cheltuielile.
România nu are nevoie de un nou acord pentru că economia merge prost, ci pentru că guvernul nu este în stare să o facă să meargă, în condiţiile în care i s-a spus deja ce trebuie să facă. Mihai Tănăsescu, reprezentantul României la FMI, spune că varianta unui nou acord pe acelaşi principiu ca al celui de acum, respectiv care să implice noi credite, nu este bun. De ce? Pentru că România nu mai are nevoie de banii FMI pentru a-şi apăra leul sau pentru a reporni creditarea. Rezervele BNR sunt la un nivel maxim record.
Guvernul Boc nici nu este interesat să împrumute bani, ci încredere. Fiind conştient că nu are credibilitate nici pe piaţa internă, nici pe cea externă, guvernul vrea să ţină în mână şi anii viitor "umbrela" FMI, care îi va garanta că se poate împrumuta mai ieftin.
Practic, guvernul vrea să se asigure că vor fi mai ieftine creditele pe care le va lua în viitor pentru a acoperi găurile din buget, pe care el nu le-a acoperit până acum.
În primăvara anului trecut, românii au crezut că semnarea acordului prin care România a împrumutat 13 miliarde de euro de la Fond este actul suprem de umilinţă, de recunoaştere a incapacităţii cronice a oricărui guvern din istoria recentă a României de a aşeza economia pe un făgaş sănătos. Guvernul Boc s-a gândit însă că românii au greşit şi ţine morţiş să le dovedească faptul că există umilinţe şi mai mari, chiar şi prin simplul fapt că ia în considerare semnarea unui nou acord, în condiţiile în care nu a fost în stare să-l respecte nici pe cel de acum.
Dacă în favoarea acordului de anul trecut există argumente, pentru încă unul, tot pe principiul "nu putem, ajutaţi-ne voi", nu mai există nici unul. Acordul din 2009 a fost necesar pentru a umple vistieria BNR cu suficienţi bani pentru a speria orice speculator dornic să facă profit din slăbiciunea leului, reprezentantul de marcă al unei economii prost-crescute. Şi a funcţionat. Cursul a fost stabil. Prin acordul de anul trecut, FMI nu numai că ne-a arătat, de parcă ar fi fost nevoie, care sunt problemele statului român, ci a venit şi cu propuneri în acest sens: legea pensiilor, a salarizării unitare şi a responsabilităţii fiscale. Ca un bonus la toate acestea, Fondul a convins cele mai mari bănci europene să nu-şi retragă din România miliardele de euro acordate până acum fiicelor de la Bucureşti.
Ce a făcut guvernul? A pus batista pe ţambal şi nu a redus numărul de bugetari şi nici nu a implementat legea pensiilor, a responsabilităţii fiscale şi a salarizării unitare, aşa cum era prevăzut în acord. A avut însă grijă să cosmetizeze deficitul bugetar, şi aşa peste limita impusă de FMI, folosindu-se de arierate, adică obligând mediul privat să ajute pe datorie şi încercând să păcălească economiştii că statul şi-a redus cheltuielile.
România nu are nevoie de un nou acord pentru că economia merge prost, ci pentru că guvernul nu este în stare să o facă să meargă, în condiţiile în care i s-a spus deja ce trebuie să facă. Mihai Tănăsescu, reprezentantul României la FMI, spune că varianta unui nou acord pe acelaşi principiu ca al celui de acum, respectiv care să implice noi credite, nu este bun. De ce? Pentru că România nu mai are nevoie de banii FMI pentru a-şi apăra leul sau pentru a reporni creditarea. Rezervele BNR sunt la un nivel maxim record.
Guvernul Boc nici nu este interesat să împrumute bani, ci încredere. Fiind conştient că nu are credibilitate nici pe piaţa internă, nici pe cea externă, guvernul vrea să ţină în mână şi anii viitor "umbrela" FMI, care îi va garanta că se poate împrumuta mai ieftin.
Practic, guvernul vrea să se asigure că vor fi mai ieftine creditele pe care le va lua în viitor pentru a acoperi găurile din buget, pe care el nu le-a acoperit până acum.
0 Response to Câtă umilinţă poate suporta un premier
Trimiteți un comentariu